O nouă întâlnire AICR. Prima pentru mine. Cu siguranță nu ultima. Sincer, aveam niște emoții în legătură cu această întâlnire, pentru că nu am mai făcut voluntariat până acum și nu prea știam ce implică acest lucru. Mulți nu înțeleg voluntariatul pentru că, din păcate, în societatea în care trăim, puțini fac lucruri care să nu le aducă și niște avantaje și privilegii personale. Totuși, stă în puterea noastră să schimbăm această concepție.

Azi am vorbit despre așteptări și temeri, și am constatat că toți cei prezenți au spus, în esență, cam același lucru. Cu toții vrem să ne implicăm mai mult în viața comunității din care facem parte, și cu toții ne așteptăm ca aderarea noastră la AICR să fie un prim pas în acest sens. Poate nu suntem obișnuiți să enunțăm cu voce tare ideile sau proiectele la care ne gândim, dar personal m-am simțit încurajată să îmi expun punctul de vedere, precum și orice propuneri de proiecte aș putea avea. Și cred că și ceilalți ˮbobociˮ  au simțit la fel.

Și temerile noastre au fost, într-o oarecare măsură, asemănătoare. Cea mai pregnantă cred că este frica de a dezamăgi, de a nu reuși să îndeplinim ceea ce se așteaptă de la noi. Și e normal să fie așa când intri într-o echipă deja formată, despre care știi deja că au înfăptuit lucruri minunate.  Dar și aceste temeri, în mare parte risipite de cuvintele de încurajare ale membrilor mai vechi ai asociației, își au rostul lor. Ele ne fac să fim mereu în alertă, să încercăm mereu să le depășim și să ne autodepășim.

La sfârșitul întâlnirii mi-am dat seama că într-adevăr am intrat înechipa AICR pentru niște avantaje și privilegii personale: avantajul de a putea face ceva pentru comunitatea în care locuiesc, avantajul de a putea ajuta oameni, privilegiul de a lucra cu oameni noi, plini de idei minunate, avantajul de a deveni eu însămi un om mai bun.

Go team!

Emma Maria

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *